Aspecte ale prevenirii tulburărilor mintale în psihiatria pediatrică

27 apr. 2022 Articole

Ce este psihiatria pediatrică?

Psihiatria pediatrică este specialitatea medicală care se ocupa de tulburările de dezvoltare , tulburările emoționale si de comportament  ale copilului si adolescentului.

Medicul pedopsihiatru diagnostichează, tratează dar și previne tulburările mintale ale pacienților cu vârsta până la 18 ani. Evaluarea complexă a fiecărui caz se realizează prin colaborare între medic și psihologul clinician cu experiență în evaluarea copiilor și adolescenților.

Vom prezenta în continuare câteva aspecte ale influenței educației timpurii asupra creierului aflat în plină dezvoltare și consecințele pe termen lung asupra dezvoltării psihoemoționale a copilului și adolescentului.

Cum să creștem un copil echilibrat emoțional?

Dezvoltarea psihoemoțională a copilului în cadrul familiei este influențată de calitatea educației și îngrijirii primite. Este dovedit științific faptul că primii ani sunt esențiali în stabilirea stării de bine fizic și emoțional a copilului, de aceea părinții în această perioadă trebuie să aibă în vedere nu doar satisfacerea nevoilor fizice (de hrană, de protecție, de menținerea sănătății) cât și stimularea dezvoltării psihomotorii a achizițiilor specifice (mersul, dezvoltarea senzorială, limbajul și comunicarea) dar și nevoile emoționale și sociale ale copilului (dezvoltarea atașamentului, stabilirea limitelor rezonabile pentru vârsta care să stimuleze autocontrolul, evitarea suprastimulării copilului). De asemenea prin comportamentul lor părinții reprezintă un model prin care copilul  poate învața să relaționeze sănătos cu sine  dar și cu ceilalți.

Care este rolul atașamentului în dezvoltarea psihoemoțională a copilului?

Nevoia de atașament este o nevoie biologică înnăscută și o bază a dezvoltării emoționale ulterioare, la construirea atașamentului participând atât mama cât și copilul. Procesul începe din primele zile de viață: bebelușul emite semnale, sunete, zâmbeste sau protestează prin plâns și pe măsură ce mama răspunde nevoilor copilului acesta capătă încredere în lumea înconjurătoare și dorește să interacționeze cu ceilalți și să exploreze mediul.                                           

Există și o bază neurobiologică a acestui proces, la nivelul creierului ritmul de dezvoltare al conexiunilor neuronale fiind foarte mare în primii 3 ani și mai ales în primele 18 luni. Răspunsul  părintelui la nevoile emoționale ale copilului exprimat cu grijă, sensibilitate și blândețea dar prompt și adaptat nevoilor influențează anumite aspecte ale dezvoltării creierului copilului. În realizarea acestui proces părintele va trebui inițial să descifreze nevoile copilului (atât cele legate de explorarea mediului și dezvoltarea autonomiei cât și cele legate de reconectare emotională cu părintele – ca baza sigură de liniștire) și apoi să îi ofere un răspuns adaptat acestor nevoi.

Crearea atașamentului sănătos (securizant) al copilului în relație cu părinții săi, atașament construit în primii ani 5 ani, îl va ajuta ulterior și în dezvoltarea unor relații sănătoase ca adult și în formarea rezilienței în fața dificultăților vieții. Atașamentul nesigur predispune la adolescență la comportamente de internalizare ( depresie, anxietate) iar atașamentul dezorganizat comportamente de externalizare ( tulburări de conduită).

Care este rolul recompensei în procesul de învățare și trăirea emoțiilor pozitive?

Conceptele de recompensă versus pedeapsă folosite în educație au fost de asemenea studiate din perspectivă neurobiologică iar recompensele (fie simbolice, sociale sau materiale) sunt considerate a fi mai eficiente decât pedepsele în întărirea prin învățare a comportamentelor pozitive.

Modificările neurobiologice și de neuroplasticitate a creierului au fost puse în evidență prin numeroase studii de neuroimagerie cerebrală. Structura cerebrală implicată în sistemul de recompensă este localizată în special în sistemul limbic (creierul emoțional) și este interconectată cu alte structuri printr-o rețea neuronală complexă. Când o persoană percepe o situație ca fiind potențial recompensă se eliberează în aceste circuite o cantitate mai mare de dopamină, neuromediator care se asociază cu sentimentele de plăcere. Procesul de recompensă este important în trăirea emoțiilor pozitive, în motivație, în procesul de luare a deciziilor și în învățare. Dacă dopamina nu se eliberează în circuitele neuronale nu apare motivația de a obține recompense. Deci  atât suprastimularea cât și substimularea sistemului de recompense produce modificări pe termen lung ale neuroplasticitătii care pot fi urmate de diferite tulburări psihopatologice.

Oferirea timpurie a unor recompense frecvente și numeroase (“copilul răsfățat”) este urmată de o afectare a dezvoltării și funcționării sistemului de recompensă din creier cu efecte la nivelul dezvoltării neuroanatomice, neurofiziologice dar și neuropsihologice. Consecințele acestor tulburări sunt la copilul mic o dorință a plăcerii imediate (vrea “acum și aici”) nu tolerează frustrarea, nu poate amâna obținerea recompensei, se plictisește repede, nu are răbdare. Adolescentul care a dezvoltat asemenea mecanisme neurobiologice  poate manifesta anhedonie (lipsa plăcerii și interesului pentru activități)  este nemulțumit, poate prezenta depresii timpurii sau o tulburare dizarmonică de personalitate.

Dr. Stănescu Cristina
Medic Specialist Psihiatrie Pediatrică

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută

+