Mica copilarie si sindromul primului nascut
Incursiuni în lumea homeopatiei clasice – a doua călătorie ghidată de Samuel Hahnemann
În incursiunea anterioară, după o scurtă introducere a lumii homeopatiei clasice, am vorbit puţin de perioada primului an de viaţă (nou-născut, sugar), click aici pentru articol
De această dată, ne vom lăsa ghidaţi de Samuel Hahnemann pe tărâmul vieţii copilului mic, mai exact, vom întâlni copii care sunt primii născuţi şi a căror forţă vitală este influenţată de apariţia unui frăţior sau a unei surioare.
Ne place foarte mult să avem fraţi mai mari, dar oare cum se (re)simt aceştia când nu mai sunt singurii copii ai părinţilor lor? Afecţiunile lor sunt aceleaşi ca ale unui copil de rang 2 sau 3, sau al unuia care rămâne unicul copil al cuplului? Poate mama să rezolve micile probleme apărute în sănătatea copilului prim-născut sau este ceva mai mult, este nevoie de mai multă obiectivitate şi (de ce nu?!!) de mai multă experienţă?
Samuel Hahnemann, ghidul nostru pe tărâmul Homeopatiei Clasice, stabileşte o regulă foarte importantă în Aforismul #100 din Organon[1]:
“…este aproape irelevant dacă ceva similar sau nu a existat vreodată în lume sub acelaşi nume sau sub un nume diferit. Noutatea specificităţii unei boli de acest fel nu face nicio diferenţă, nici în modul de examinare şi nici în cel de tratare, de vreme ce medicul trebuie să privească tabloul oricărei boli ca şi cum ar fi ceva nou şi necunoscut şi să o investigheze pornind de la această idee, dacă doreşte să practice medicina într-o manieră reală şi radicală, fără a substitui vreodată ipoteza unei observaţii atente, fără a lua vreodată de bun faptul că un caz anterior al bolii respective este deja cunoscut în totalitate sau parţial, ci doar examinând-o întotdeauna în toate fazele ei.”
Acesta este un avertisment adresat medicului, care ar putea să privească un caz prin aşa numitul “precedent”. Cu atât mai mult, părintele nu trebuie să auto-trateze copilul, bazându-se pe experienţele mămicilor-prietene sau ale rudelor. Ţinând cont de observaţia lui Hahnemann, nici noi, ca medici homeopaţi, nu trebuie să privim afecţiunile copilului mic ca fiind ceva ce am mai întâlnit şi la alţi copii, ci trebuie luat cazul individual şi evaluat în contextul simptomelor exprimate de organism pentru a găsi remediul unic, similimum. Deoarece toate simptomele experimentate de organism la un moment dat nu sunt altceva decât exprimarea modului de apărare al organismului şi doar totalitatea lor ne poate indica tratamentul homeopat adecvat acelui mecanism de apărare individual.
Un alt predecesor ilustru, Dr. J. T. Kent, insistă asupra necesităţii absolute de a investiga fiecare caz în parte fără prejudecăţi şi mai ales ignorând precedentele cazuri care par a fi asemănătoare:
“Unul dintre cele mai importante lucruri este acela de a vă scoate din minte, în timpul examinării cazului, un alt caz care pare să fie similar. Dacă acest lucru nu se face, prejudecata va rămâne în minte în ciuda celor mai bune eforturi ale voastre. Trebuie să mă lupt cu asta la fiecare caz nou care vine la mine. Trebuie să muncesc pentru a mă gândi că am mai vindecat acelaşi tip de caz, pentru că asta mi-ar prejudicia judecata”.[2]
Ceea ce se întâmplă în practica zilnică este un mix de evenimente: mama, sub presiunea îngrijirii a doi copii (cel puţin!), în cazul în care cel mare are febră înaltă (peste 38.5C, la nivelul pielii; peste 39.5C intrarectal) şi mai prezintă unul-două simptome cunoscute, adminstrează imediat ceea ce ştie că poate rezolva problema micuţului care a mai avut aceste simptome în trecut (de ex: febră înaltă, greaţă, vărsături, scaune frecvente – cu administrare de Arsenicum album 200CH – aşa cum spuneam în articolul anterior). Deoarece nu obţine rezultatul scontat, simptomatologia se ameliorează doar superficial, iar nivelul energetic rămâne scăzut, continuă să adminstreze remedii sau chiar medicamete convenţionale, fără să aibă vreun rezultat satisfăcător.
De la bun început copilul ar trebui consultat de un medic de homeopatie clasică, medic care ar fi luat toate simptomele prezente (nu doar cele văzute de mamă în plan fizic) şi ar fi putut prescrie remediul unic, similimum, care ar echilibra forţa vitală. Prin administrarea de remediu de către mamă, în mod subiectiv, tot ce se obţine este o confuzare a tabloului general, cu întârzierea vindecării.
Pentru a înţelege mai bine, haideţi să o vizităm pe micuţa A.[3], de 4 ½ ani, care până la vârsta de 3 ½ ani nu a prezentat decât două episoade de infecţie urinară, destul de grave, tratate în spital. La 3 ½ ani, face din nou un episod de infecţie urinară şi mama apelează la homeopatia clasică pentru a rezolva problema (cu un singur remediu, similimum, repetat de câteva ori), după care au urmat cateva episoade acute, aşteptate. La 4 ½ ani, micuţa face febră înaltă (39.1C – 39.6C, măsurată axilar), cu durere în gât şi stare generală alterată (mai avusese în ultima jumătate de an amigdalită, rezolvată cu un remediu homeopat), apoi febra se însoţeşte de dureri de urechi (mai făcuse otită, tratată tot homeopat) şi apoi începe să acuze dureri abdominale şi scaune moi. Aceste evenimente au avut loc la interval de 2 zile unul de altul, pentru fiecare situaţie (aparent acută), fiind prescris un remediu homeopat pentru fiecare eveniment, remediu care nu părea să acţioneze decât superficial.
În cea de-a 5a zi, medicul homeopat decide să reia întregul caz, insistând asupra comportamentului fetiţei (iniţial mama nu dăduse atenţie acestui lucru, având în grijă încă o fetiţă, nascută când micuţa A. avea 4 ani şi 3 luni!!!). După luarea integrală a cazului de către medicul homeopat, tabloul a fost foarte clar: boală de gelozie, ţinta nefiind surioara cea mică, ci afecţiunea care îi era oferită celei mici în detrimentul micuţei A. Identificarea remediului similimum a dus la ameliorarea rapidă a stării generale, micuţa A. reluându-şi joaca şi năzdrăvăniile, fără a mai fi afectată de împărţirea afecţiunii părinţilor cu surioara sa cea mică.
După cum se vede, nu aveam de-a face cu un eveniment acut cu febră înaltă (fie el amigdalită, otită sau enterocolită – atât de cunoscute simptomatologic), ci cu ceva mai subtil, un dezechilibru profund la nivel mental-emoţional, care atrăgea atenţia mamei asupra micuţei A. şi care, neidentificat de medicul homeopat, putea duce la un şir de episoade cu febră înaltă şi stare generală alterată care s-ar fi cronicizat!
De reţinut:
- Fiecare eveniment (fiecare caz) trebuie tratat ca o situaţie unică, în mod obiectiv, pentru a găsi tratamentul optim prin care pacientul să revină la starea de sănătate. Acest lucru reprezintă o provocare pentru orice medic homeopat, dar cu atât mai mult pentru părinţi, care nu pot fi obiectivi când micuţii lor sunt suferinzi.
- De asemenea, fiecare persoană, indiferent de vârsta sa, se află pe un anumit nivel de sănătate (rezultatul a multiplii factori care interacţionează între ei), astfel încât reacţia sa, manifestarea sistemului defensiv (văzută ca simptome din exterior) este diferită de la nivel la nivel, necesitând multă obiectivitate şi claritate pentru a găsi remediul similimum.
Dr. Cristina Georgescu
Medic Specialist Medicină de Familie şi Homeopat
Practicant al homeopatiei clasice, uniciste
[1] Samuel Hahnemann – Organon al Medicinei, editura TehnoPress, Iaşi
[2] J. T. Kent, Lectures on Homeopathic Philosophy, p. 232
[3] Caz din arhiva personală