Incursiuni în lumea homeopatiei clasice III

21 sept. 2022 Articole

În continuarea intinerariilor în lumea Homeopatiei Clasice ajungem la momentul în care Samuel Hahnemann, care studiase medicina la Universităţile din Leipzig, Viena şi Erlangen, absolvind în 1779, devenind în scurt timp foarte respectat în cercurile profesionale pentru lucrările sale atât de medicină, cât şi de chimie, ajunge să fie deranjat de lipsa gândirii fundamentale care stătea la baza terapiei din acea vreme (terapie bazată pe sângerări, purgative, lipitori şi utilizarea substanţelor chimice toxice). În acea perioadă, Hahnemann îi scria unuia dintre prietenii săi:

A fost o agonie pentru mine să merg mereu în întuneric, când a trebuit să vindec bolnavii şi să prescriu, conform diferitelor ipoteze cu privire la boli, la substanţele care şi-au câştigat locul în Materia Medica pe baza unei decizii arbitrare… La scurt timp după ce m-am căsătorit, am renunţat la practicarea medicinii, pentru că nu mai puteam risca să fac rău şi să m-am focalizat exclusiv pe chimie şi ocupaţii literare. Dar am devenit tată, boli grave i-au ameninţat pe iubiţii mei copii… Scrupulele mele s-au dublat când am văzut că nu le pot oferi o ameliorare sigură.[1]

 

Părinte fiind, având cunoştinţe medicale, nemulţumit de lipsa gândirii fundamentale medicale, începe să observe şi să studieze şi ajunge la reformularea Legii Similarităţii, enunţată cu mult timp înaintea vremurilor lui Hahnemann, care spune: orice substanţă care poate produce o totalitate de simptome la o fiinţă umană sănătoasă, poate vindeca acea totalitate de simptome la o fiinţă umană bolnavă. Comentând Legea Similarităţii, Hahnemann a fost primul care a admis că respectivul concept a fost propus de alţii de-a lungul istoriei occidentale, începând cu Hipocrat. Dar tot el, bazându-se pe Legea Similarităţii, a definit pilonul fundamental al ştiinţei homeopatiei: Similia Similibus Curentur – Asemănător Vindecă Asemănător, sau mai pe larg, orice substanţă care poate produce o totalitate de simptome la o fiinţă umană sănătoasă, poate vindeca acea totalitate de simptome la o fiinţă umană bolnavă.

În Aforismul 19 din Organon, care a fost scris după ce a devenit foarte experimentat şi cunoscut pe scară largă pentru rezultatele sale, Hahnemann rezumă importanţa fundamentală a descoperirii:

Acum, întrucât bolile nu sunt altceva decât nişte schimbări ale stării de sănătate a individului sănătos care se exprimă prin semne morbide, iar vindecarea este posibilă doar prin schimbarea stării de sănătate a individului bolnav, este foarte evident că medicamentele nu ar putea vindeca niciodată bolile dacă nu ar avea puterea de a schimba starea de sănătate a omului, care depinde de senzaţii şi funcţii; într-adevăr, puterea lor curativă trebuie să fie datorată exclusiv acestei puteri pe care o posedă, de a modifica starea de sănătate a omului.[2]

 

De-a lungul istoriei, simptomele sau grupurile de simptome au fost privite ca probleme care trebuie adresate şi eradicate imediat, iar gândirea medicală şi-a concentrat toată atenţia asupra agenţilor care pot scăpa de anumite simptome sau sindroame: în cazul unei rinite (cunoscută ca “nas curgător”), dăm un decongestionant; în cazul unei dureri, administrăm un analgezic; pentru constipaţie, apelăm la un laxativ; pentru nervozitate, căutăm un sedativ. Dar Hahnemann, aplicând Legea Similarităţii, observase că aceste simptome nu sunt decât exprimări ale sistemului defensiv al organismului, pe care tot el îl numeşte “forţă vitală”.

Două decenii mai târziu, bazându-se pe cunoştinţe moderne de fizică, George Vithoulkas emite conceptul de plan dinamic electromagnetic[3], care reprezintă descrierea ştiinţifică a forţei vitale descrisă de Hahnemann. Vithoulkas defineşte planurile existenţiale mental – emoţional – fizic, care se întrepătrund, acestea având, central şi înconjurându-le, un câmp electromagnetic care stă la baza oricărei substanţe, indiferent de dimensiune (de la planetă, la furnică), câmp electromagnetic care reglează şi interconectează planurile existenţiale şi le păstrează în echilibru. Acest câmp electromagnetic, numit pe scurt “plan dinamic”, constituie sistemul defensiv al organismului, sau forţa vitală, iar semnele şi simptomele care apar la o persoană reprezintă exprimarea încercărilor acestuia de a vindeca singur organismul (febra, starea de rău, indispoziţie, pierderea apetitului, diareea, etc), aşa cum observa Hahnemann în aforismul 7 din Organon[4]:

 

Totalitatea simptomelor trebuie să fie, într-adevăr, principalul şi singurul lucru pe care medicul trebuie să îl ia în considerare în fiecare caz al unei boli şi pe care trebuie să îl îndepărteze prin mijloace specifice artei sale, astfel încât boala să fie vindecată şi transformată în sănătate.

 

Febra, care a fost şi este spaima oricărui părinte, privită prin prisma legii similarităţii, nu este decât o exprimare a luptei organismului pentru a rezolva o problemă. Iar medicina convenţională recunoaşte pe baze ştiinţifice că febra (creşterea regulată a temperaturii organismului), este parte din reacţia sistemică avansată faţă de infecţie (fie ea microbiană sau virală), cunoscută ca fază de răspuns acut, în care căldura din febră îmbunătăţeşte şi accelerează performanţa celulelor imune pentru obţinerea unui răspuns imun de apărare non-specific. Studii observaţionale efectuate anterior pandemiei cu Covid-19 au demonstrat că supresarea febrei nu ajută în lupta antiinfecţioasă a organismului, iar un studiu recent a arătat că, urmând acelaşi principiu, pentru infectarea cu noul Sars-Cov-2, dacă evidenţele nu arată o situaţie agravată, febra trebuie lăsată să îşi urmeze cursul natural.[5]

În iunie 2022, în cadrul unei conferinţe a Institutului de Cercetare în Homeopatie, oameni de ştiinţă de diverse specialităţi, din întreaga lume, au comunicat rezultatele muncii lor. Printre ei, o echipă mixtă de medici din India şi Israel, au raportat rezultatele unui studiu observaţional de doi ani, în care 108 nou-născuţi sănătoşi au fost împărţiţi să fie trataţi unii cu terapie convenţională şi ceilalţi cu terapie homeopată. După doi ani:

  • Copiii trataţi homeopat au avut semnificativ mai puţine episoade de infecţii respiratorii acute, diaree, episoade de febră înaltă sau infecţii cutanate (187 de episoade acute în grupul celor trataţi convenţional faţă de 97 în grupul celor traţi homeopat); în plus, 44 copii din grupul “convenţional” au primit antibiotice pentru 158 de episoade acute, faţă de 9 copii din grupul “homeopat” care au necesitat antibiotice pentru 14 episoade acute.
  • S-a observat şi aspectul economic al îngrijirii acestor copii, costurile tratamentului homeopat fiind substaţial mai mici, pe o durată mai scurtă.

Aceste cercetări recente, realizate de medici din întraga lume şi comunicate în reviste medicale internaţionale de prestigiu nu fac decât să reafirme observaţiile părintelui, medicului şi homeopatului Samuel Hahnemann de acum 250 de ani, reconfirmând ca homeopatia clasică este metoda terapeutică naturală, individualizată, eficientă şi lipsită de riscuri din cadrul medicinii, care poate ajuta cel puţin la fel de mult ca medicina convenţională în lupta cu boala.

 

[1] Thomas L. Bradford, Life and Letters of Dr. Samuel Hahnemann (Philadelphia: Boericke and Tafel, 1895)

[2] Organon al Medicinii, ediţia a 6-a – Samuel Hahnemann

[3] The Science of Homeopathy – George Vithoulkas, 1978 (traducere în limba română sub tipar)

[4] Organon al Medicinii, ediţia a 6-a – Samuel Hahnemann

[5] Let fever do its job – The meaning of fever in the pandemic era, Sylwia Wrotek, Edmund K. LeGrand,Artur Dzialuk & Joe Alcock; Evolution, Medicine, and Public Health [2021] pp. 26–35

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Search

+